Paradosso, metamorfosi, spettacolo. Suggestioni ovidiane nella Gigantomachia latina di Claudiano / Paradox, metamorphosis, spectacle. Ovidian suggestions in Claudian’s Latin Gigantomachy

Paradox, metamorfoză, spectacol. Sugestii ovidiene în Gigantomachia latină a lui Claudian. În reprezentarea Gigantomachia-ei, una dintre cele mai plăcute teme mitologice ale lui Claudian, este scos în evidență caracterul vizual și spectaculos al poeziei sale. În special în Gigantomachia latină (carm. min. 53), Claudian are grijă să surprindă aspectele plastice și picturale ale episodului, precum și trăsăturile sale paradoxale și admirabile, cu o tehnică care poate fi definită ca ecfrastică. Aceste modalități îl apropie pe Claudian de Ovidiu, de poetica sa a vizualității și spectacularizării, în concordanță cu unele dintre tendințele care caracterizează receptarea lui Ovidiu în estetica antică târzie.

Paradox, metamorphosis, spectacle. Ovidian suggestions in Claudian’s Latin Gigantomachy. In the portrayal of the Gigantomachia, one of Claudian’s most congenial mythological themes, the visual and spec-tacular character of his poetry is brought out. Particularly in the Latin Gigantomachia (carm. min. 53), Claudian is careful to capture the plastic and pictorial aspects of the episode, as well as its paradoxical and admirable features, with a technique that can be defined as ecphrastic. These modalities bring Claudian close to Ovid, to his poetics of visuality and spectacularisation, in line with some of the tendencies that characterise the reception of Ovid in late antique aesthetics.

Nella rappresentazione della Gigantomachia, uno dei temi mito-logici a Claudiano più congeniali, si esalta lo spiccato carattere visuale e spettaco-are della sua poesia. In particolare nella Gigantomachia latina (carm. min. 53) Claudiano si mostra attento a cogliere dell’episodio gli aspetti plastici e pittorici, nonché i tratti paradossali e mirabili, con una tecnica che può definirsi ecfrastica. Queste modalità accostano Claudiano a Ovidio, alla sua poetica della visività e della spettacolarizzazione, in linea con alcune delle tendenze che contraddistinguono la ricezione di Ovidio nell’estetica tardoantica.